Stefan
Costică pășește în casă, ușor afumat, dar cu zâmbetul pe buze. Își așază farfuria pe masă și dintr-o dată, un zgomot strident îi întrerupe bucuria. Iese pe balcon și rămâne uluit. În fața sa, un individ îmbrăcat doar în cămașă și chiloți, se zbate să explice.
„Ce faci, mă, la mine pe balcon?” strigă Costică, furia i se amplifică la vederea situației absurde.
„Domnule, fii rezonabil! Am avut o aventură la etajul de mai sus. Bărbatul a venit acasă, iar eu… m-am refugiat aici!” răspunde străinul, cu o voce imploratoare.
„Bate-te să te bată!” răspunde Costică, amuzat de situația stranie. „Nevastă, adu-i o pereche de pantaloni să poată pleca omul acasă!” În scurt timp, individul iese purtând pantalonii lui Costică, iar cei doi soți se retrag în dormitor, lăsând în urmă un episod de neuitat.
Însă, la miezul nopții, un gând tulburător îl trezește pe Costică. „Abia acum mi-am adus aminte că stăm la ultimul etaj!” exclamă el, realizând absurdul situației.
Un alt scenariu se desfășoară pe calea aeriană. La un salt cu parașuta, Bulă și căpitanul său sunt ultimii rămași. „Dom’ căpitan, eu nu pot să sar!” spune Bulă, cu o frică de moarte.
„De ce, Bulă?” întreabă căpitanul, intrigat.
„Am visat că parașuta nu mi se deschide,” răspunde Bulă, cu o seriozitate demnă de o cauză mai bună.
„Ia, mă, parașuta mea! Dă-mi parașuta ta și sări! Superstițiosule!” răspunde căpitanul, nerăbdător.
Bulă sare, încredințat că totul va fi bine, iar în cădere, căpitanul trece pe lângă el, strigând: „Băga-ți-ai picioarele-n el de vis!”
În ambele povești, absurdul atinge cote maxime. Costică, cu umorul său, și Bulă, cu temerile sale, devin simboluri ale unei societăți care se confruntă cu propriile frici și dileme. Oare cât de des ne găsim prinși în situații la fel de ridicole, dar totuși, atât de umane?
