StefanDoamna Popescu simțea cum furia îi pulsează în vene. Într-un moment de răbufnire, privirea îi s-a oprit asupra măturii sprijinite de frigider. A apucat-o cu hotărâre.
— Dacă nu se scoală la vorbă bună, o scot eu din pat!
Scările scârțâiau sub pașii ei, genunchii protestând la fiecare treaptă, dar presiunea nervilor o împingea înainte. Ușa camerei era întredeschisă, iar atmosfera era apăsătoare, întunecată, cu draperiile trăsese bine. Mirosul de flori din buchetul de mireasă încă plutea în aer, creând un contrast strident cu starea de neliniște care o cuprinsese.
Când a pășit în cameră, cu mătura ridicată, era decisă să certe.
— Asta e culmea! Să dormi până la prânz în prima zi în casa mea!
Dar, la vederea feței fetei, cu părul lipit de frunte și respirația greoaie, cuvintele i-au murit pe buze. Mătura i-a alunecat din mână, căzând în tăcerea camerei.
A sărit repede spre pat și i-a pus mâna pe frunte. Fata a deschis ochii pentru o clipă, abia vizibil.
— Îmi pare rău… a murmurat ea, cu o voce slabă. Am vrut să cobor… dar nu m-am simțit bine…
În acel moment, doamna Popescu a simțit cum pieptul i se strânge.
— De azi-noapte… după ce s-a terminat nunta… mi-a fost rău… dar nu am vrut să spun nimic…
S-a așezat pe marginea patului, cu gândurile zbuciumându-se. Amintirile au început să se înghesuie în mintea ei: cum Ana a fost alături de ea în săptămâna dinaintea nunții, cum a alergat prin oraș pentru a strânge prăjituri, flori și rochia de mireasă, cum abia a mâncat, preocupată să facă totul perfect. O judecase, o acuzase de lene.
— Stai liniștită. Nu te mai ridica nicăieri.
După câteva momente, Andrei a intrat speriat în cameră. La vederea soției palide, culoarea i-a dispărut de pe față.
— Era nunta noastră… nu voiam să stric totul…
Lacrimile au început să i se adune în ochi. În acea clipă, a realizat ceva ce nu mai observase până atunci. Era o copilă, prinsă într-o nouă realitate, încercând din răsputeri să se integreze.
— Andrei, mergem la medic, a spus cu fermitate.
După două ore, doctorul a adus vești liniștitoare. Doar epuizare, lipsă de somn și deshidratare.
— Fata asta a tras prea mult de ea, a constatat medicul. Are nevoie de odihnă.
Întorși acasă, doamna Popescu s-a îndreptat direct spre bucătărie. A preparat o supă caldă de pui, gândindu-se la copilul bolnav care avea nevoie de îngrijire. Apoi, a urcat încet scările, intrând din nou în cameră.
— Doamnă Popescu… îmi pare rău că nu am coborât…
Soacra i-a oferit un zâmbet sincer, pentru prima dată.
— Și acum mănâncă supa asta. Am făcut-o ca la mama acasă.
În acea zi, atmosfera din casa familiei Popescu s-a schimbat radical. De atunci, nora și soacra nu au mai fost doar două femei care împărțeau același acoperiș, ci au început să construiască o legătură nouă, mai profundă.
